Partea 1 – La început a fost întunericul

Mă tot sucesc şi mă învârtesc că nu ştiu cum să încep să vorbesc despre „La început a fost întunericul” a lui R. Scott Bakker. Aşa că pur şi simplu o să zic ce am pe suflet: cartea asta m-a făcut să-l apreciez pe Martin mai mult decât aş fi putut crede că este posibil să-l apreciez pe Martin. Şi nu pentru că între ăştia doi autori ar exista cine ştie ce legături strânse, nici pomeneală, ba din contră, nici nu aş putea să stau să fac o comparaţie (genuri diferite, stiluri diferite, lumi diferite etc. etc. etc.). Dar există un lucru pe care cei doi îl au în comun: lumea violentă, arhaică, dominată de personaje cât se poate de variate şi de complexe, marcată de evenimente dure (crime, asasinări, măceluri, agresiuni de toate felurile). Ei bine, după ce l-am citit pe Bakker, Martin mi se pare dintr-o dată un mieluşel blând (numai pentru o scurtă perioadă, mică iluzie optică, nimic de durată de altfel). Regret că trebuie să spun asta, dar Bakker mi-a lăsat o impresie proastă pe alocuri. Acum nu că romanul n-ar avea şi părţile lui bune (sau fanii lui, că veni vorba). Cel mai bine şi mai bine ar fi să întocmesc o listă cu punctele pozitive ale cărţii şi apoi una cu punctele care mi-au stricat mie cheful.

Până una alta, de menţionat ar fi că Bakker a declarat că a folosit ca surse de inspiraţie seria „Dune” a lui Frank Herbet şi universul lui Tolkien. Dacă pe Herbet l-am simţit din plin după primele 2 pagini, al naibii să fie dacă îl găsesc pe Tolkien pe undeva.

Partea frumoasă a lucrurilor:

1. Bakker a creat o lume foarte complexă şi veridică, dominată de o serie de facţiuni care se înfruntă într-o luptă pentru putere.

2. Personajele care populează această lume sunt extrem de variate şi ele, iar prin ochii lor vedem Războiul Sfânt din felurite unghiuri. Despre multe dintre ele nu se poate spune că sunt bune sau rele – o astfel de împărţire simplistă în două tabere nu îşi are locul în lumea creată de Bakker.

3. Povestea ajunge să te prindă, într-un final (adică după ce te descâlceşti din încurcăleala în care te-a aruncat autorul)

Ce mi-a stricat mie cheful (plus chestiile care m-au făcut să trag de mine când a fost vorba să termin volumul 2):

1. Cartea asta necesită ceva mai mult timp de acomodare. De obicei, când treci de la un roman la altul, ai nevoie de un răgaz de câteva pagini, în care te uiţi în jur şi te obişnuieşti cu lumea în care pui „piciorul”, în care cunoşti personajele, înveţi regulile jocului, intri în ritmul acţiunii şi înţelegi stilul autorului. Ei bine, în cazul de faţă, te simţi ca şi cum ai fi aruncat în mijlocul unui oraş încâlcit, zgomotos şi aglomerat, în care oameni necunoscuţi, vorbe, nume trec val vârtej pe lângă tine şi tu trebuie să-ţi găseşti drumul printr-un labirint de străzi. Aşadar, de abia după pagini bune în care te simţi sufocat începi să înţelegi elementele de bază – cine, unde, cum şi când.

2. Din păcate, personajele alea multe şi variate nu sunt neapărat şi uşor de îndrăgit. Personal, singurul pe care îl pot înţelege oarecum este Achamian, vrăjitorul. Însă nici după el nu mă omor.

P.S. Mă gândesc că trimiterea la Tolkien ar consta în existenţa Răului Absolut, Zeul care nu a dispărut şi pe care generalii vor să îl elibereze iarăşi pe pământ, aducând cea de-a doua Apocalipsă.



Partea a doua – Profetul războinic

Prima parte a acestei recenzii datează de fapt cam de prin 9 mai, pentru că atunci am scris cam 90% din ea. Acum, că am terminat într-un final, după lupte seculare care au durat vreo două luni, şi cel de-al doilea volum (Profetul războinic), mă bucur de „o privire de ansamblu”.

Ar fi de menţionat că m-am luptat cu mine însămi să o termin, mai ales după ce am trecut de prima jumătate: am făcut pauze lungi, luuungi şi am citit ocazional fragmente mici miiiici, în tot timpul ăsta verificând câte pagini mai am până la final. Şi apoi, după atâta muncă, tocmai când mă felicitam în gând pentru că nu m-am dat bătută şi îmi ziceam „ce bine că m-am chinuit să citesc până la capăt, că s-a întâmplat asta şi ailaltă”, autorul îmi trânteşte un epilog absolut oribil care să îmi pună capac. Aşa că acum pot să declar fără remuşcări că primele două volume din seria „Prinţul nimicului” nu mi-au plăcut şi nici nu le-aş recomanda şi altora.

Nu spun că nu ar fi o serie bună (doar a câştigat şi premii serioase), ci doar că nu este pe gustul meu, nu a fost o lectură care să îmi creeze o stare plăcută sau care să mă ţintuiască pe fotoliu, incapabilă să mă desprind de lumea dintre paginile ei. Dacă sentimentul ăsta a existat de la început, s-a accentut pe măsură ce am continuat să citesc. Ar merita parcursă cu siguranţă pentru ideile filozofice şi principiile enunţate de autor pe ici pe colo, deşi şi în cazul lor am simţit că s-a pierdut ceva la traducere, pentru că unele formulări nu păreau foarte clare. De exemplu, mi-a plăcut un fragment din meditaţia regelui Ikurei Xerius al III-lea (deşi personajul în sine mă enervează) care sună cam aşa:

„Preoţii, augurii şi filozofii ne învaţă cu toţii că ceea ce vedem nu e decât fum. Omul care sunt eu nu e decât fum, mamă. Fiul căruia i-ai dat naştere nu este decât masca mea, o altă formă pe care am luat-o pentru această istovitoare orgie de sânge şi seminţe pe care o numeşti viaţă. Sunt ceea ce mi-ai spus că voi fi! Împărat. Divin. Nu fum, ci foc.” (p. 161, vol. 1)

Şi ideea lui Achamian conform căreia „Îndoiala îi eliberează pe oameni. Îndoiala, nu adevărul!” deoarece „Credinţele erau fundaţia acţiunilor. Cei care credeau fără să se îndoiască, acţionau fără să se gândească. Şi cei care acţionau fără să se gândească erau înrobiţi.” (p. 456, vol. 2)

De remarcat este şi faptul că la un moment dat, Kellhus (unul dintre personajele principale masculine) găseşte de cuviinţă să-i demonstreze lui Esmenet (unul dintre cele două personaje principale feminine) că de fapt femeile sunt egale cu bărbaţii. Probabil că autorul încearcă să remedieze cumva misoginismul lumii create în care a înecat cam tot romanul, toate personajele feminine, toate zicalele şi toate abuzurile (o fi primit plângeri?).

Cred că am mai subliniat asta odată, dar cartea este destul dură – mă rog, nici nu-i de mirare, doar este vorba despre un Război, fie el Sfânt sau nu. Iar autorul insistă să descrie din loc în loc diverse agresiuni sexuale (ale personajelor feminine principale sau ale altor femei care se întâmplă să apară prin cadru) şi să creeze nişte monştri perverşi la propriu. Însă la urma urmelor, orice ar fi, nu poate să îmi placă o carte în care nu îmi place nici măcar un singur personaj.

În altă ordine de idei, Tritonic oare mai are de gând să publice volumul al treilea?

Anunțuri