Dance in the Vampire Bund – vampiriţa + vârcolacul = looove

Prinţesa şi cavalerul (aka Vampiriţa şi vârcolacul)

N-am nicio înclinaţie pentru poveştile cu vampiri (şi vârcolaci), dar uite că tot dau peste ele. Şi de data asta am nimerit una ciudăţică bine – Dance in the Vampire Bund.

O foarte bună parte din primul episod m-a plictisit de moarte, deşi, sincer, îi apreciez originalitatea, pentru că este construită exact pe structura unui show TV (de tipul celor îngrozitoare, dar populare, din ziua de azi). În cadrul show-ului, diverşii invitaţi din lumea mondenă îşi spun părerea cu privire la existenţa vampirilor, pe fondul mai multor crime petrecute recent, în urma cărora victimele sunt găsite cu urme de muşcături pe gât. Pe bune, chiar e interesant (în teorie) modul în care au ales să înceapă povestea, dar în practică, a fost îngrozitor de greu de îndurat.

Doamnelor şi domnilor nemuritori, Edward, Bella, Dracula şi care mai sunteţi, plecaţi-vă în faţa Minei Ţepeş, regină peste vampiri!

Regina vampirilor, nimeni alta decât Mina Ţepeş (româncă de-a noastră, oameni buni), vrea să declare, în direct la televiziune, existenţa vampirilor, şi să anunţe că vor să se stabilească pe o insulă din apropierea Tokyo (Tokyo Land Reclamation #0). Numai că, evident, lucrurile nu merg chiar aşa cum ar fi vrut ea, şi lucrurile o iau razna (dacă suferiţi de aceeaşi plictiseală cronică în timpul emisiunii TV, recomand să săriţi direct pe la minutul 15 – nu o să pierdeţi cine ştie ce).

O pasăre

Arde miriştea

Când soarele aprinde iarba

.

În aşteptarea nopţii

Toamna începe să-şi arunce culorile

Denpa Onna to Seishun Otoko – vin extratereştrii!

Pentru că părinţii lui sunt plecaţi să lucreze în străinătate, Niwa Makoto e obligat să se mute cu mătuşa lui, Touwa Meme, într-unul din marile oraşe ale Japoniei. Ceea ce înseamnă, aşadar, transferul la un liceu nou (cu multe fete!) şi faptul că va fi mai toată ziua singur singurel pe-acasă – cu alte cuvinte, numai veşti bune:). Însă planurile lui sunt date peste cap când descoperă că mătuşa a omis să împărtăşească familiei un mic amănunt: are o fată, Erio, care … umblă toată ziua înfăşurată într-un futon* şi se crede extraterestru.

Şi totuşi… ceva nu pare tocmai la locul lui…

Trei lucruri m-au făcut să urmăresc până la capăt Denpa Onna to Seishun Otoko  – 1) grafica (culorile, personajele, grimasele – în general mai totul arată foarte bine), 2) faptul că m-a amuzat încă din primul episod cu nişte poante destul de originale (anime-ul se bazează cel mai mult pe comicul de limbaj, aşa că nu pierdeţi din ochi nicio literă din subtitrări) şi 3) că-i o poveste atât de ciudată încât am vrut neapărat să văd cum o să se termine (mai ales ţinând cont că prin anime-uri se poate întâmpla orice). Până la capăt urmărit-am, şi finalul mi s-a părut minunat – poate că lasă în aer foarte multe alte lucruri, dar e cel mai bun mod de a pune punct unui desen de genul aista.

Denpa Onna to Seishun Otoko se poate interpreta în două chei diferite, iar asta face din el un anime interesant. Este Erio un extraterestru? A fost ea răpită de fiinţe din spaţiu atunci când a dispărut de acasă şi a fost găsită 6 luni mai târziu plutind în ocean, fără nicio amintire legată de perioada respectivă? Sau doar foloseşte acest scenariu ca metodă de protecţie şi confort psihic, pentru că îi este frică de ceea ce nu îşi mai aduce aminte şi recurge din reflex la pasiunile ei din copilărie – stelele şi spaţiul? Există, până la urmă, extratereştri? Există puteri supranaturale? Întrebări peste întrebări… la care răspunsul eroului nostru este, din principiu, nu:) Sau poate…?

Prins în plasă

Postmodernism

Cu oile