Paladinul sufletelor

După cât de bună s-a dovedit a fi „Blestemul Chalionului” nu-i de mirare că m-am aruncat din nou în universul creat de Bujold, de data aceasta fără să stau pe gânduri, cufundându-mă cu viteză nebună în paginile din „Paladinul sufletelor”. Chiar înainte să o deschid ştiam că va fi o carte excelentă , dar n-am avut nici cea mai vagă bănuială cam până unde putea ajunge. Nu pot să spun decât atât: am înghiţit cartea asta pe nerăsuflate, cu disperare, luptându-mă cu mine însămi să o dau jos din mână (că omu’ mai trebuie să şi doarmă câteodată, deh). Iar în apărarea mea nu pot decât să invoc un citat pe copertă, pe spatele romanului, ce îi aparţine Dianei Paxon: „În Paladinul Sufletelor, Bujold exploatează genul fantastic pentru a crea o poveste a unei aventuri fizice şi spirituale…Aceasta este o carte destinată pentru a fi mai întâi devorată şi apoi savurată, demnă de multe lecturi.” Acestea fiind spuse, eu o să mă pregătesc spiritualiceşte pentru o a doua lectură, în care să iau lucrurile pe îndelete şi să savurez cartea aşa cum merită.

Aşadar, „Paladinul sufeletelor” („Paladin of Souls” în original) este cea de-a doua carte din seria Chalionului, scrisă de Bujold. Deşi se leagă de evenimentele din prima carte, aceasta poate fi citită separat.

Blestemul Chalionului

Un an de zile, dacă nu mai mult, a zăcut cartea asta pe raftul bibliotecii mele, chiar sub propriu-mi nas. Nu ştiu de ce nu m-am apucat să o citesc până acum, sincer. Era acolo, mă aştepta liniştită umplându-se de praf, dar atenţia mea era mereu atrasă de altceva, pentru că habar n-aveam cât de bună este de fapt. Să fiu sinceră, singurele frânturi de informaţie pe care le ştiam despre „Blestemul Chalionului” a lui Lois McMaster Bujold înainte să deschid vreo păginuţă erau că-i o carte fantasy şi că parcă auzisem ceva despre un demon prins într-un corp. Mă uitasem cândva pe descrierea făcută pe site, dar nu m-a impresionat defel (nu subliniază deloc meritele cărţii). Şi pe de altă parte, nici coperta nu-i tocmai incredibil de atrăgătoare şi de promiţătoare (deloc ilustrativă pentru acţiunea dintre paginile romanului).

Personajul principal, Cazaril, nu-i deloc eroul tipic pe care l-ai aştepta într-o carte fantasy (recunosc că am avut un mic şoc la început din această pricină, dar l-am depăşit repede). Nu-i vreun tânăr voinic şi războinic, pus pe aventuri pline de pericole şi gata să scoată sabia la primul dragon care iese din tufişuri, ba din contră, este un fost soldat trecut de prima tinereţe, slăbit şi îmbătrânit de anii de sclavie petrecuţi pe galerele roknarilor (unul din popoarele din lumea creată de Bujold). Toate războaiele în care a luptat au fost înfrângeri ale armatei Chalionului (unul din regatele lumii lui Bujold, cea în care se desfăşoară acţiunea), iar cetatea pe care a apărat-o a fost vândută roknarilor. Sărăcit, rămas fără posesiunile sale de drept, Cazaril călătoreşte către provincia Baocia, căutând adăpost la castelul provincarei unde servise în copilărie ca paj. Obosit de luptă şi marcat de eşecurile din viaţa sa de soldat, precum şi de anii de sclavie, tot ce îşi doreşte este să îşi trăiască restul vieţii în liniştea castelului din Baocia.

Jocurile foamei

Sincer, cred că nu aş fi citit seria „Jocurile foamei” dacă nu ar fi fost campania aia mişto de la Nemira (cea mai tare editură, pe bune, care chiar face cărţile accesibile cititorilor ei şi are o mulţime de promoţii şi concursuri, plus titluri calumea). Auzisem de carte şi înainte, dar nu mi se părea că ar merita să pierd timpul cu ea – fiind atât de mititică, n-am crezut că e ceva serios de capul ei, ci doar un alt roman pentru copii sau ceva de genul ăsta. Bine îmi pare că nu am avut dreptate.

Da, cartea e mititică (nu cred că îţi ia mai mult de două-trei ore dacă îţi pui mintea cu ea), da, e destul de simpluţ scrisă şi da, e destinată categoriei „young adults”. Şi cu toate acestea, este foarte bine scrisă (clar şi cuprinzător aş putea spune). Povestea-i bună şi nu seamănă cu ce găseşti de obicei într-o astfel de carte, acţiunea este extrem de dinamică, iar personajele sunt bine construite şi te ataşezi repede de ele.

Leapşa de la Andra – 10 principii

Hopa…leapşa de la Andra…Cică să zic 10 principii după care mă ghidez în viaţă…(am întrebat-o dacă trebuie neapărat să scriu 10 şi a zis că da, la naiba). Oki…Păi să vedem. În mod clar nu o să fie neapărat „principii” din alea frumos formulate în propoziţii înţelepte şi pompoase…

1. Să gândesc pozitiv – fac eforturi să fiu întotdeauna optimistă. Desigur, nu prea îmi iese treaba asta mereu, dar eu încerc.

2. Să mă lupt să-mi fac timp şi pentru lucrurile care îmi plac – să le strecor printre alea obligatorii.

3. Să caut mereu un echilibru – de preferat ar fi să-l şi găsesc.

A venit primăvara!

Ce-i drept, Mama Natură nu prea e de acord cu mine, că afară-s numai nori şi o atmosferă mohorâtă, dar nu mă las eu descurajată aşa de uşor. Măcar e cald. Şi nu plouă (cel puţin nu în Bucureşti şi nu acum). Aşa că o să mă uit peste nişte poze primăvăratice de anul trecut şi până una alta ignor fereastra. La mulţi ani de mărţişor!

În primul rând, nişte frunzuliţe de liliac. Liliacul meu din curte este vestitorul primăverii la propriu, pentru că el înverzeşte întotdeauna primul. (chiar … mâine să mă duc să verific dacă au apărut mugurii:)

Ăsta-i un vrăbioi pufos cocoţat în corcoduş, printre flori.