Sincer, cred că nu aş fi citit seria „Jocurile foamei” dacă nu ar fi fost campania aia mişto de la Nemira (cea mai tare editură, pe bune, care chiar face cărţile accesibile cititorilor ei şi are o mulţime de promoţii şi concursuri, plus titluri calumea). Auzisem de carte şi înainte, dar nu mi se părea că ar merita să pierd timpul cu ea – fiind atât de mititică, n-am crezut că e ceva serios de capul ei, ci doar un alt roman pentru copii sau ceva de genul ăsta. Bine îmi pare că nu am avut dreptate.

Da, cartea e mititică (nu cred că îţi ia mai mult de două-trei ore dacă îţi pui mintea cu ea), da, e destul de simpluţ scrisă şi da, e destinată categoriei „young adults”. Şi cu toate acestea, este foarte bine scrisă (clar şi cuprinzător aş putea spune). Povestea-i bună şi nu seamănă cu ce găseşti de obicei într-o astfel de carte, acţiunea este extrem de dinamică, iar personajele sunt bine construite şi te ataşezi repede de ele.

Acţiunea se desfăşoară într-un viitor postapocaliptic, în care ce-a mai rămas din omenire s-a organizat sub forma a 12 Districte aflate sub tirania Capitoliului. În fiecare an se desfăşoară aici un concurs televizat numit „Jocurile foamei”, în care concurenţii, o fată şi un băiat din fiecare District, sunt aduşi să concureze unul împotriva altuia. Singurul mod de a câştiga este să-i omori pe ceilalţi 23 de adversari. Arena este un loc imens, în care poţi găsi orice, de la păduri şi vulcani până la lacuri, râuri, câmpii sau deşert. Publicul îşi poate sponsoriza jucătorul favorit, oferindu-i lucruri de care are nevoie în arenă (mâncare, de exemplu). Dacă conflictele dintre concurenţi nu sunt suficient de interesante şi intervin perioade de acalmie care plictisesc publicul, în arenă se pot declanşa tot felul de capcane mortale menite să facă spectacolul interesant. Povestea este scrisă la persoana 1, din perspectiva lui Katniss, personajul principal feminin al cărţii, despre care nu o să spun decât atât: personalitate puternică, supravieţuitoare, foarte bun arcaş. Pe scurt, unul dintre personajele mele feminine favorite de prin toate cărţile citite până acum – este o luptătoare şi se comportă ca atare.

Mi-am dat seama că nu pot să stau şi să povestesc ce se întâmplă pe aici, pentru că farmecul romanului stă în neprevăzutul lui. Dar pot să spun că merită fiecare pagină (oricât de puţine pagini ar fi ele). Am intrat în atmosfera cărţii. Mi-a plăcut foarte mult. M-am ataşat de personaje. Am recitit-o şi aş mai reciti-o de câteva ori. Am rămas cu o senzaţie plăcută de „mai vreau să citesc” şi „nu se poate să se fi terminat deja, o să o iau de la capăt”, pe lângă exclamaţiile „nu-mi vine să cred că”, „nu se poate să”, „ce bine îmi pare că” şi aşa mai departe, în funcţie de urcuşurile şi coborâşurile firului narativ.

Romanul al doilea, „Sfidarea” („Catching fire” în engleză), este la fel de bun ca primul, să nu uit să precizez. Nu pot să mă hotărăsc sub nicio formă care din ele mi-a plăcut mai mult, aşa că o las baltă cu asta. Abia aştept cel de-al treilea volum care trebuie să apară pe 24 august (cei de la Nemira au promis că se vor mişca cât de repede pot şi cartea va ajunge cât se poate de repede şi la noi). Din câte se ştie până acum, se va numi „Mockingjay”(Gaiţa-zeflemitoare – dacă citiţi cartea, înţelegeţi despre ce-i vorba) şi mai multe informaţii găsiţi aici.

P.S. Îmi plăceau mai mult coperţile originale ale seriei.