Ferris şi Ryner - se înţeleg destul de bine, în ciuda aparenţelor

(da, ştiu că titlul sună stupid)

Despre Legend of the Legendary Heroes ( Densetsu no Yūsha no Densetsu) n-am aşa multe de spus. Anime-ul mi-a plăcut foarte mult, personajele mi s-au părut super, dar are două puncte slabe – povestea care se încâlceşte foarte brusc spre sfârşit, şi finalul în sine, care te lasă cu ochii în soare –  nici n-a început bine acţiunea, că s-a terminat anime-ul şi producătorii n-au binevoit nici până la ora actuală să facă un al doilea sezon. Ce-i drept, atât light novel-ul, cât şi manga sunt ongoing, aşa că, dacă te omoară curiozitatea, poţi apela la ele (habar nu am dacă sunt traduse şi în engleză, dar personal nu citesc manga şi aş prefera de o mie de ori un alt sezon care să încheie mulţumitor lucrurile).

Impresii după primul episod

Ce am înţeles din poveste după primul episod (de altfel, suficient cât să se creeze background-ul pe care să se desfăşoare acţiunea): în trecut, lumea a fost atacată de fiinţe demonice, care au fost învinse de Eroii de Legendă. În prezent, lumea continuă să fie măcinată de războaie iscate între regatele existente pe continent, iar clasa nobiliară asupreşte oamenii de rând (de exemplu, multe case nobiliare adoptă copii din clasele sărace pentru a-i folosi pe post de soldaţi în război, protejându-şi astfel proprii fii şi fiice). Regele Sion Aslan, noul conducător al regatului Roland, încearcă să schimbe lucrurile, dorindu-şi să creeze o lume nouă în care nimeni să nu mai sufere. În paralel, magul Ryner şi bodyguard-ul lui, spadasina Ferris, caută relicvele Eroilor deoarece se spune că au o putere nebănuită.

Ryner are o zi proastă...

Am remarcat din prima grafica foarte frumoasă şi colorată, în schimb m-a enervant modul în care acţiunea s-a tot mutat dintr-o parte în alta, de la Ryner şi Ferris la Sion, ca într-un joc de ping pong, pentru că asta a făcut episodul  greu de urmărit. Într-un final, am ajuns la concluzia că-mi plac toate personajele principale, Ferris,  Ryner şi Sion, şi că anime-ul trebuie să fie comedie, din moment că păstrează constant o tentă de umor, cu destule poante şi tachinări între primii doi. Nici că puteam să mă înşel mai mult.

De la al doilea episod încolo, s-a cam dus naibii veselia

Sincer, dacă m-aş fi luat doar după primul episod, cam dezlânat şi superficial, deloc impresionant, nu m-aş mai fi uitat în veci la desenul ăsta. În virtutea graficii bune şi a personajelor simpatice, am decis să-i mai dau o şansă. Iar episodul al doilea m-a aruncat brusc într-o cu totul altă atmosferă: depresie, poveşti tragice, război, crime şi lupte sângeroase, dar fără a pierde întru totul optimismul şi speranţa. Şi, cel mai important lucru: acţiunea nu mai sare ca bezmetica dintr-un plan în altul.

Un pic de magie rolandiană...

Din păcate, chiar dacă intriga se complică pe parcurs, nu ajunge nici pe departe la miezul problemei – de abia pe ultima sută de metri a anime-ului se acordă câteva secvenţe poveştii adevărate din spatele întregii nebunii, şi nici alea prea clare. Plus că totul rămâne în coadă de peşte. Din punctul meu de vedere, e mare păcat că realizatorii nu au exploatat cum trebuie toate detaliile, dar nu e niciodată prea târziu pentru o continuare, nu?

Măcar din personaje ai de unde alege

Ryner Lute

Pentru că trebuie să existe o ierarhie şi printre personajele principale, să începem cu Ryner Lute, un tip pe care la prima vedere nimeni n-ar da doi bani. Frumuşel, dar total lipsit de interes pentru orice altceva în afară de somn, Ryner pare genul „lasă-mă să te las” sau „muieţi îs posmagii”. Sub atitudinea lui nepăsătoare se ascunde însă o singurătate apăsătoare şi un total dispreţ pentru sine, deoarece se consideră un monstru din cauza magiei pe care nu o poate controla, magie numită Alpha Stigma. (practic, tocmai alternanţa între partea lui indiferentă şi superficială, pe de-o parte, conflictul dintre intenţiile lui bune şi dezastrele aduse de puterea lui incontrolabilă, pe de altă parte, fac din Ryner un personaj pe care nu poţi să nu ajungi să-l placi)

Ferris, membră a casei nobiliare Eris

Ferris Eris, bodygard-ul lui Ryner la începutul seriei, este o frumuseţe blondă şi un spadasin extrem de bun care îşi păstrează sângele rece în orice situaţie. Ca şi în cazul lui Ryner, dincolo de atitudinea ei nepăsătoare se ascunde un trecut întunecat. Iniţial, ea este cea care îl determină pe Ryner să se ţină de treabă şi de misiunea dată de Sion, în loc să tragă chiulul, însă, treptat, între cei doi se va crea o legătură puternică. (probabil că m-aş fi uitat la anime doar pentru Ferris chiar dacă nu mi-ar mai fi plăcut nimic altceva – personajele feminine puternice care nu îşi pierd avântul şi abilităţile pe parcursul desenului sunt un mare plus din punctul meu de vedere)

Sion Astal, regele regatului Roland, reprezintă tipul eroului. Bun, blând şi drept, doreşte să aducă pacea în regatul Roland şi să creeze o lume în care nimeni să nu mai sufere, în care săracii să nu mai fie asupriţi de nobili, în care nimeni să nu mai plângă, nimeni să nu mai sufere din cauza războiului şi în care oricine să poată zâmbi. Poate părea un ideal imposibil, mai ales că este un rege tânăr şi lipsit de putere politică, însă Sion va căuta orice mijloace pentru a-şi îndeplini ţelul. (destinul lui mă scoate cel mai mult din sărite şi tocmai situaţia lui este cea care face finalul de-a dreptul insuportabil)

Sion Astal, rege al regatului Roland

Magie, lupte şi niţică filozofie

Vorbind despre personaje, mai că n-am adoptat întru totul stilul Wikipedia, dar cred că merita să zic câteva cuvinte despre povestea fiecăruia. Însă dincolo de ele, desenul mai are şi alte puncte tari. Printre ele, grafica, după cum ziceam şi mai devreme. De la culori şi moace până la peisajele naturale frumos redate şi luptele dinamice, The Legend of the Legendary Heroes are din partea mea o notă mare. La fel de mult mi-a plăcut şi sistemul magic (mai ales incantaţiile rolandiene), deşi ar fi fost interesant ca producătorii să mai exploreze subiectul şi să ofere ceva mai multe exemple de vrăji.

O altă idee abordată în această serie este viziunea unei lumi mai bune, folosită ca pretext de mai multe părţi aflate în conflict, fiecare crezând cu îndârjire că prin acţiunile proprii şi numai prin acelea va reuşi să îndeplinească acel ideal. Asta e ceea ce va duce treptat naţiunile către un război inevitabil.

Nu e ceea ce pare

Desenul vorbeşte şi despre singurătate şi prietenie, despre singurătatea unui „monstru” şi cea a unui rege, despre deciziile pe care cel din urmă trebuie să le ia şi despre cât e dispus să sacrifice pentru a-şi atinge scopul.

Deci?

Legend of the Legendary Heroes se balansează frumuşel la graniţa între un anime deprimant şi cam sângeros şi o comedie simpatică. Iar dacă ideea de comedie e uşor de înţeles, simt că sunt datoare să explic un pic mai mult partea „sângeroasă”. Ce-i drept, anime-ul nu atinge stagiul lui Claymore, nici pe departe. Chiar dacă privitorii nu sunt protejaţi vizual de anumite scene destul de violente, în cele mai multe cazuri, ecranul transformat într-o imagine sângerie ţine locul măcelurilor, salvând desenul de un rating de tipul 15+.

Aşadar şi prin urmare: Densetsu no Yūsha no Densetsu a fost un anime pe placul meu, un fantasy medieval cu aventură, dramă şi un pic de romance care merită cu siguranţă urmărit. Unde e petiţia pentru al doilea sezon?!??

P.S. Mulţumesc mult, Bianca, pentru recomandare😀