„(…) fiecare suflet se întoarce, iar şi iar, pentru a-şi îndeplini misiunea pe pământ, şi îi cunoaşte din nou pe cei pe care i-a iubit şi i-a urât în alte vieţi.” (p. 96)

Am terminat „Sanctuarul” lui Bradley (seria Avalon) şi acum ascult muzică veselă ca să îmi treacă starea de tristeţe neplăcută care m-a invadat, în ciuda faptului că nu m-am omorât atât de tare după carte. Pentru că da, este vorba de o iubire imposibilă (era de aşteptat de altfel, după „Negurile”) care nu se termină bine deloc. Nu că nu aş fi fost avertizată în privinţa asta, dar oricum se pare că m-am întristat. O fi şi de la norii de afară. Deşi, dacă stai să priveşti dintr-o altă perspectivă, sfârşitul nu e atât de întunecat, lucrarea Zeiţei e dusă mai departe, tradiţiile se păstrează, iar speranţa rămâne.

După „Negurile”, care mi-a plăcut foarte mult, „Sanctuarul” nu mi s-a părut un roman la fel de bun, poate din cauza celor două personaje principale şi a multora dintre cele secundare, ghidate cel mai adesea de ură, răzbunare, interese politice sau setea de putere. Cu toate acestea, cartea (şi nu numai ea) este salvată de Caillean, care rămâne unul dintre personajele mele preferate, deşi este situată în plan secundar. Iar Marion Zimmer Bradley scrie bine, lumea creată de ea este vie şi realistă, aşa că „Sanctuarul” rămâne până la urmă o lectură plăcută, în ciuda lucrurilor care m-au întristat s-au m-au enervat, după caz.

Din punct de vedere temporal, ne situăm înaintea desfăşurării evenimentelor din „Negurile” şi mi-a fost un pic anapoda să înţeleg, de exemplu, situaţia Preoteselor Zeiţei, total diferită de cea pe care o ştiam. Nu a durat mult până să mă lămuresc şi să înţeleg ce s-a întâmplat şi cum au ajuns Preotesele să se afle sub controlul şi puterea Preoţilor Druizi şi a romanilor. De altfel, pe parcursul cărţii apar adesea referiri la modul în care s-a modificat statutul femeilor din Britania ca urmare a invaziei romanilor şi a adoptării obiceiurilor romane, modificare care va continua de altfel odată cu creştinismul (parte adusă în discuţie în „Negurile”).

Eilan, o fată britonă, şi Gaius, un roman pe jumătate briton, se îndrăgostesc unul de celălalt, în ciuda faptului că nu pot fi împreună – avem situaţia clasică a unei iubiri destinată de la început să se sfârşească tragic. Probabil că în acest caz partea „inovatoare” este că cei doi, în loc să lupte, (în stil Romeo şi Julieta) contra lumii pentru iubirea lor, şi să piară tragic, aleg să nu lupte contra lumii, să se lase despărţiţi de toate obstacolele care le sar în cale şi…tot pier tragic (ceea ce este cu atât mai enervant). Cu toate acestea, iubirea lor trece dincolo de viaţă şi moarte, pentru că sunt două suflete care sunt destinate să se reîntâlnească în următoarea viaţă.

De altfel, tema reîncarnării reapare pe parcursul romanului – un subiect foarte interesant care îţi poate da de gândit, alături de alte câteva idei teologice, printre care şi cea conform căreia toţi Zeii sunt un singur Zeu, toate Zeiţele sunt o singură Zeiţă şi Adevărul are un număr infinit de feţe. Cu toate acestea, discuţiile de acest gen sunt mai rare decât în „Negurile” – din acest punct de vedere, „Sanctuarul” se concentrează mai mult pe acţiune, pe schimbările şi tensiunile acumulate la nivel social, pe modul în care fiecare personaj îşi joacă rolul în această nouă lume în schimbare, ca pionii pe o tablă de şah.

„Toţi zeii şi toate zeiţele deopotrivă sunt una (…). Lumina Adevărului este Una, însă noi o vedem reflectată aşa cum lumina se reflectă prin cristale sau prisme, în mai multe culori. Fiecare dintre modurile în care bărbaţii şi femeile îşi văd zeii, sau zeiţele, cuprinde o parte din acel adevăr.” (p. 234)

Dacă personajele principale nu mi-au plăcut, Caillean, una dintre preotese, a salvat romanul (din punctul meu de vedere). Puternică şi hotărâtă, obligată să rămână însă pe plan secundar, este cea care se opune deschis controlului preoţilor druizi şi al romanilor şi caută să păstreze vechile tradiţii ale Preoteselor şi ale Zeiţei. Rămâne de partea lui Eilan, ajutând-o să îi ţină piept (pe cât posibil) arhi-druidului Ardanos şi se va dovedi că, în final, are un rol foarte important de jucat în numele Zeiţei.

Anunțuri